sâmbătă, 8 februarie 2020

Scrisoare mamei




SCRISOARE MAMEI
                                                                        de Serghei ESENIN 

Tu tot mai trăiești, bătrană mamă? 
Ție cu supunere mă-nchin! 
Mica-ți casă, seara de aramă, 
Lumineze-o pașnic și senin. 

Mi se scrie că ești tulburată, 
Ca ți-i dor de mine ne-ncetat, 
Că ades bați drumul, suparată, 
În paltonul vechi și demodat. 

În albastre seri ți se năzare - 
Gând pustiu, ce lacrimei da val - 
Că la crâșma, într-o-ncăierare, 
Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal. 

Mamă, nu-i nimic! Delirul fură 
Gândul tău, ducându-l spre prăpăd; 
Nu-s bețiv chiar în așa măsură, 
Ca pierind, să nu te mai revăd. 

Ca-n trecut mi-i inima duioasă, 
Am un vis, un vis pe care-l storc: 
Să mă smulg din dorul ce m-apasă 
Și la noi acasă să mă-ntorc. 

Eu voi reveni pe când rasfață, 
Pomii-n floare, satul meu tăcut. 
Dar să nu mă scoli de dimineață, 
Cum opt ani în urmă ai făcut. 

Nu trezi deșertăciunea crudă, 
Nici regretul că mă risipesc. 
Prea devreme, pierdere si trudă, 
Mi-a fost dat trăind să pătimesc. 

Să mă rog tu nu-mi mai da povețe! 
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost. 
Numai tu-mi ești reazem la tristețe, 
Numai tu dai vieții mele rost. 

Fieți deci neliniștea uitată, 
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat, 
Nu mai bate drumul, supărată, 
În paltonul vechi și demodat. 

Traducere de George LESNEA

miercuri, 5 februarie 2020

Singur



"Fericirea a trecut repede prin viata mea. Am urmarit-o. Si-am adormit in bratele ei. Cand m-am trezit eram singur."
Victor Hugo

Daca maine...

miercuri, 29 ianuarie 2020

Fericiti









Spun unii că lumea e a celor care se trezesc devreme. Greşit! Lumea e a celor care se trezesc fericiţi.

Infirm



Sunt, doamna mea, azi, mai infirm ca ciungii
                                      Lucian Avramescu

Scriu rar, din ce în ce mai rar, în mine
Rămân cuvintele, ca niște oase-n gât
Și nu-mi mai vine să le scriu, chiar dacă
Caligrafia-mi ține de urât

Sunt, doamna mea, azi mai infirm ca ciungii
Piciorul bont cu care-am scris s-a rupt
Și am rămas deasupra ca un pom
Uscat la coajă, viu pe dedesubt

Azi, la biroul firmelor falite
Am stat la coadă să semnez ceva
Și o cucoană, neînțelegând,
Mi-a zis să plec, hai, rând, altcineva

Eu care mă luptam în gura mare
Cu toți atleții vorbei de nimic
Sunt dat de-o parte, prigonit în silă
Bolnav de r și ț, și alte-un pic

Vorbele, clinic, se astupă-n mine
Zic doctorii c-ar fi în cap o hibă
O pojghiță și-un nerv între sinapse
Care-mi imping corabia-n derive

Mă sună-un vechi prieten, că-un dușman
Ar vrea statuia-mi frântă s-o dărâme
Ei, aș! Dacă mai am un sfert de clipă,-un an
Voi da cu el de-a dura, prin postume

Scriu rar, din ce în ce mai rar, în mine
Rămân cuvintele, ca niște oase-n gât
Și nu-mi mai vine să le scriu, chiar dacă
Caligrafia-mi ține de urât
Și eu, cel vesel, devin trist, și-atât.

29 ianuarie 2020, București

Sursa